Miercuri, 13 septembrie 2006, o întreagă suflare roş-albastră privea plină de speranţă întoarcerea Stelei în grupele UEFA Champions League, după mulţi ani de aşteptare. În acea seară, Steaua reuşea un meci de senzaţie, şi o expresie intra în legendă: în minutul 79, Dică scăpa singur spre poarta adversă, şi în febra momentului, comentatorul ProTV Costi Mocanu a lansat îndemnul “Du-te Dică!”. S-a dus şi a înscris, iar cu două goluri în acea seară, primul dintr-o lovitură liberă executată magistral, Nicolae Dică contribuia decisiv la victoria cu 4-1 a roş-albaştrilor.
Dică a devenit apoi rapid un nume cunoscut. Mass-media din jurul UEFA, cea care scoate în evidenţă de la fiecare echipă cel puţin câte o vedetă, l-a scos imediat în faţă pe Dică. Goluri spectaculoase, numărul 10, mijlocaş ofensiv sau atacant. Toate calităţile necesare starului. Camerele îl căutau la fiecare meci, pentru a contrabalansa imaginile cu adversari precum Beckham sau Juninho. Preşedintele lui Olympique Lyon, Jean-Michel Aulas, se lansa în complimente la adresa jucătorului, spunând că ar avea oricând loc în echipa sa. Chiar şi comentatorii englezi învăţaseră un nou nume, după ce se chinuiseră să-l pronunţe de două ori cu un an înainte, când Steaua întâlnea pe Middlesborough în semifinalele cupei UEFA.
Şi îndemnul lui Costi Mocanu a prins. “Du-te Dică!” ţipau suporterii pe stadion. Tot aşa ţipau şi puştii din spatele blocului când o lua careva la goană. Şi tot aşa se intitulau destule articole din presă, care îl îndemnau să plece la mai bine. Ofertele păreau să curgă. Se spunea că Mutu se roagă de cei de la Fiorentina să i-l aducă alături pe fostul coleg de la Piteşti. Însă Dică n-a plecat, a rămas la Steaua, şi sezonul următor nu l-a mai prins în aceeaşi formă. Venea însă EURO, iar el, împreună cu Goian şi Rădoi reprezentau jucătorii pe care Steaua îi scotea la înaintare pentru export.
Deşi a jucat în toate meciurile, Dică n-a impresionat. Nici Fiorentina, nici Lyon, nici Benfica n-au venit cu vreo ofertă. Singurul club care s-a gândit la el a fost Catania. Şi de fapt nu clubul, ci Walter Zenga, antrenorul cu care Dică a început să capete importanţă la Steaua. A primit oferta, şi n-a stat pe gânduri. A plecat nu pentru bani, ci pentru şansa de a fi văzut îndeaproape de cluburi mai mari. Poate Udinese, poate Fiorentina.
Şi a mai fost un motiv. Nicolae Dică n-a fost mai niciodată cu adevărat un idol al tribunelor. E adevărat, a contribuit decisiv la titlurile 22 şi 23, precum şi la celelalte performanţe ale echipei din ultima vreme. Însă profilul său nu se potrivea cu cel al numărului 10 dorit de fani. Să ne înţelegem, Dică nu e genul de jucător care să ia mingea, şi fugind cu ea, să-şi transforme adversarii în jaloane. Şi nu e nici predispus la efort, suficient pentru a fi considerat leneş de fani. El e un jucător cerebral, care găseşte mereu cea mai bună soluţie înainte ca oricine altcineva să o gândească. Aşa a reuşit majoritatea paselor sale de gol şi aşa a reuşit să dea goluri precum cele cu Dinamo Kiev la Bucureşti sau cu Middlesborough, tot la Bucureşti.
Plecarea sa a atras după sine o serie întreagă de discuţii şi a împărţit fanii în două tabere. Pe de-o parte, cei care îi mulţumesc pentru performanţe şi se gândesc cu frică la viitor. De cealaltă parte, cei care nu l-au înghiţit mai niciodată, şi care aşteaptă altceva de la joc şi jucători. În orice caz, Dică e doar un jucător. Unul care a spus tot ce a avut de spus în Liga I şi care nu mai avea cu ce să ne surprindă. A venit vremea să vadă dacă jocul său merge şi în fotbalul mai mare. Cât despre Steaua, aceasta “a scăpat” de numărul 10 şi de cel de-al doilea căpitan. Şi de dependenţa de Dică. Acum, e şansa lui Dayro Moreno şi a lui Bogdan Stancu, jucători ce promit o viteză mai mare, un joc mai pe placul fanilor. Vom vedea şi dacă la fel de eficient ca cel al lui Dică.